N-am poze din camera obscura. Am vrut sa sterg din memorie episodul, sa pretind ca n-a existat, sa nu ramana nicio dovada, sa fi fost doar un vis urat pe care nu vrei sa-l tii minte (bine, si din cauza asta, dar si din cauza ca aveam aparatul deja descarcat). Dar din pacate s-a intamplat, si trebuie totusi povestit, nu pentru mine, ci pentru ceilalti care au de ales, s-o faca in cunostinta de cauza. Spuneam in postul precedent, nu calatoriti cu trenul in strainatate, pentru ca nu veti avea siguranta ca ajungeti la destinatie.

Cand am ajuns in gara Keleti, de la Budapesta, era aproape 12 noaptea. Fiind greva, gara era pustie, nu mai mult de 30 de oameni raspanditi pe ici pe colo, si doar doua ghisee deschise. De la ghiseul international n-am reusit sa intelegem decat ca nu mai circula niciun tren, si pe ei nu-i intereseaza ca noi avem biletele platite si ca suntem intr-o tara straina, la 12 noaptea, nu cunoastem limba si nimeni nu vorbeste engleza in jurul nostru. Cand ne-am dat seama ca nu avem unde pleca, ne-am uitat mai atenti in jurul nostru. Vreo 7 tigani unguri, baieti de strada, stateau fata in fata cu paznicii din gara, un jandarm si doi politisti. Din pozitia lor, fata in fata, ochi in ochi, mainile politistilor pe arme, ne-am dat seama ca erau intr-un conflict, pentru ca nu le intelegeam discutia, purtata in limba maghiara. Dupa vreo 10 minute de cearta tensionata, fiecare parte aflandu-se in garda, baietii s-au retras afara si paznicii au incuiat gara. Now what?!?

Din semne si cateva cuvinte in englezo-italiano-franceza, am reusit sa-i facem pe paznici sa inteleaga ca avem nevoie de un loc unde sa ramanem peste noapte. Si asa, dupa verificarea biletelor de catre un jandarm, am ajuns in sala de asteptare din gara Keleti, camera obscura.

Cand am intrat am gasit un spatiu de 3 pe 2 metri, care duhnea ingrozitor, cu 2 oameni inauntru. Nu intelegeam cum 2 oameni pot mirosi in halul ala, cand deodata se aude undeva in intuneric: “mai e, mai e, aprindeti lumina! Si am inaintat in intuneric, am bajbait dupa un intrerupator, si cand am aprins lumina, surpriza: sala avea vreo 30 metri patrati, si vreo 15 oameni inauntru rasturnati pe bancile de plastic dur de-o parte si de alta a incaperii. Intr-un colt, intinsi pe niste carpe murdare, dormeau o femeie si-un barbat, cu un copil de maxim un an intre ei, care scancea destul de des. Un fost miner care era in drum spre Italia (intors din drum de vamesii austrieci) ne-a explicat ca majoritatea celor din sala erau deja de 2-3 zile pe-acolo. Miroseau toti de-ti cadea nasul, dar decat afara la temperatura de 2 grade, mai bine inauntru la putoare si 20 grade, asa ca am incercat sa ne obisnuim cu mirosul. Am inceput sa mai vorbim cu lumea, toti aveau numai cuvinte “de lauda” pentru unguri si pentru comportamentul lor. Din cand in cand, in camera obscura mai intra cate un boschetar, ne muta nasul din loc si mai tare, scotea doua cuvinte pe care noi nu le intelegeam si iesea afara. Dintre ei, cei care intentionau sa si ramana, erau escortati afara cu injuraturi, nu din lipsa de compasiune, ci dintr-un sincer instinct de conservare. Pur si simplu miroseau ingrozitor.

Am inceput sa sunam la consulat, ni s-a spus ca n-au ce ne face, sa sunam la ambasada. Am sunat si la ambasada Romaniei din Budapesta, am vorbit vreo 20 minute cu barbatul care ne-a raspuns, am povestit tot, “da, va inteleg, incercam sa transmitem mai departe, dar nu prea avem ce face in situatia asta”, noi ca “nu se poate, trebuie sa faceti ceva, suntem cetateni romani, trebuie sa ne ajutati cumva, suntem blocati aici”, el ca “da, acum incercam sa gasim o rezolvare” etc. Dupa vreo ora fara niciun raspuns, am sunat din nou, ne-a raspuns aceeasi persoana, am vorbit iar vreo 15 minute, intr-un final ne-am gandit sa intrebam cu cine pana mea am discutat atata, “cum va numiti?” Era portarul. Si atunci am inteles ca daca esti cetatean roman, esti al nimanui, oriunde in lumea asta (in Romania stiam deja ca suntem ai nimanui).

Din cand in cand, mai venea cate un taximetrist, la agatat fraieri. Refuzam constant, pentru ca nu avea unde sa ne duca, daca mergeam in toiul noptii la autogara, una ca era putin probabil sa gasim vreun mijloc de transport spre Romania, a doua ca era foarte probabil sa stam afara, in frig, pana dimineata.

Am incercat sa dormim, dar nu prea am reusit, pentru ca usa se deschidea destul de des, si trebuia sa fim cu ochii pe bagaje, iar scaunele erau foarte tari, ca si cum ai fi dormit pe ciment. Cumva, din una intr-alta, noaptea a trecut, s-a facut 4.45 dimineata, am parasit camera obscura fara sa ne uitam in urma si am negociat la sange cu un taximetrist sa ne duca la autogara, oricum am obtinut un pret destul de mare. De la autogara, am avut noroc sa gasim un microbuz sa ne duca pana la Cluj, si dupa vreo 2o de ore, am ajuns in sfarsit acasa.

Miroseam ingrozitor.