În manualele de jurnalism scrie, sec, la legea proximității:

Interesul față de știre = numărul morților supra numărul kilometrilor.

Cu cât numărul morților este mai mare, iar numărul kilometrilor (față de locul unde s-a produs tragedia sau față de locul de origine a victimelor) este mai mic, cu atât publicul dintr-o anumită regiune va fi mai interesat. Destul de logic și de simplu până aici, nu?

Nu e de mirare, așadar, că accidentul autocarului din Muntenegru, în care au murit 18 români și au fost răniți alți 30 a stârnit ceva vâlvă în țară. Chiar și eu, care mă țin departe de știri în ultima vreme, am citit vreo 3 articole și am urmărit știrile serii la TV.

Însă circul mediatic declanșat pe baza morții nu încetează să mă uimească.

Nu spun că știrea nu e importantă sau că tragedia familiilor e banală. Băi dar până unde?!? Câte emisiuni, câte reportaje, câte transmisiuni în direct, câte intervenții poate suporta publicul vis-a-vis de un accident de circulație? Să transmită în direct toate televiziunile de știri repatrierea victimelor?

Doliu național? În România mor în accidente de circulație zilnic, în medie, 5 oameni. În fiecare zi din cele 365 ale unui an! Păi n-ar trebui să o ținem numai într-un doliu național? Sau cumva morții din Muntenegru au fost mai importanți decât restul morților din fiecare zi?

Și mai ales, de ce are știrea asta atâta audiență, dincolo de publicul care înghite orice, pe nemestecate?

În afară de circul grotesc al morții, cui îi e utilă atâta insistență asupra acestui subiect?

Românii vor zice “vai săracii”, iar a doua zi majoritatea vor depăși din nou limita legală de viteză, vor călca linia continuă, vor încălca toate regulile de circulație, pentru că se știe, legea e pentru fraieri în România, e mai mult o recomandare prietenească dată de stat, nu o obligativitate.