Azi dimineaţă, după cafeaua de la Unirea, o iau spre casă cu autobuzul. Cobor pe la Iancului unde locuiesc, văd o covrigărie/gogoşerie care promite şi-mi iau rapid 2 covrigi. Sunt ghiftuit de pizza, pui, sandwich-uri, salate, dar n-am mai mâncat un covrig banal de aproape un an de zile. Iau un covrig şi încep să muşc din el câte puţin, foarte bun covrigul, puţin crocant la exterior şi moale la interior, dar nu din acela pufos sau sfărâmicios, ci varianta aia bună, nici prea moale nici prea tare, consistent şi gustos, puţin sărat.

Şi tot mâncând puţin câte puţin, încep să-mi amintesc de vremurile când eram la liceu şi mâncam covrigii în pauză până să ajung în faţa clasei, să nu apuce să-mi ceară nimeni (deşi eu ceream de la toată lumea), sau la facultate când îmi luam covrigii în buzunarul jachetei şi scoteam puţin câte puţin şi mâncam pe ascuns în timpul cursului.

Şi când lucram la Viaţa Liberă, în Galaţi, şi îmi cumpăram în fiecare dimineaţă covrigi calzi din faţa redacţiei, sau tot acolo, când venea câte un coleg cu sacoşa de covrigi proaspeţi şi o lăsa pe masa din mijlocul redacţiei, să mănânce toată lumea la grămadă.

Sau când eram mai mic şi veneau ori mama ori mătuşa mea de la Buzău cu un şirag imens de covrigi mici şi subţiri pe care-i devoram în timp record. Vremuri frumoase, amintiri plăcute şi mărunte, dar pentru o viaţă. E incredibil câte amintiri îţi poate trezi un simplu covrig.

Ah! am calcat într-un rahat de caine, al naibii, m-am trezit brusc din visare. Fi-v-ar câinii mamii voastre, ca şi ei sunt fiinţe, dar şi eu, şi nu mă vedeţi făcându-mi nevoile pe stradă, nu-i aşa?!?

Morala: dacă visezi prea mult, te simţi bine, dar e posibil să intri în rahat.