Pandilache era un câine vagabond de cartier. Adică era al nimănui, dar o ardea pe la noi prin cartier (când eram flăcău la mama), ştiţi voi, datorită unor binevoitori care se ocupau de el din când în când cu ceva mâncare şi o mângâiere. Nu era agresiv, era chiar jucăuş, vesel, dădea din coadă mereu, dar partea proastă e că era cam gălăgios: noaptea, când toţi dormeam, îl tot auzeai schelălăind la lună sau latrând vreo pisică vagaboandă.
Pe lângă asta, când noi o ardeam la scară facând nimic, fără bani în buzunare, îl tot vedeam primind de la vreun vecin mai cu dare de mână tot felul de mezeluri: salam, crenvuşti, cabanos etc. Logic, apărea invidia: “gura mă-sii de câine, ăsta mănâncă mai bine ca noi”. Da, e posibil, eram invidioşi pe un câine.
Prin urmare, “hai să-l ardem!”. Îl iau băieţii odată, cuţu-cuţu, 2 biscuiţi, îl bagă în maşină şi-l duc în alt cartier, la vreo 5 km distanţă. La noi în Galaţi, asta chiar ni se părea o distanţă mare. Când se întorc băieţii acasă după vreo juma de oră, Pandilache dădea din coadă în faţa blocului. Măi să fie!
Îl iau băieţii altă dată, cuţu-cuţu, 2 biscuiţi, îl bagă în maşină şi-l duc la Brăila. A doua zi, Pandilache era, sănătos voios, în faţa blocului. “Băi eşti nebun?”
“Nu se poate, stai că ştim cum îl ardem.” Îl iau băieţii, cuţu-cuţu, 3 felii de salam, îl bagă într-un sac, sacul în portbagaj, se duc la Dunăre, trec cu Bacul pe partea cealaltă şi-l lasă în pădure. Trece o zi, trec două, Pandilache nicăieri. “L-am ars”.
Trec vreo 3 zile, într-o noapte tot cartierul era trezit de Pandilache care lătra la un beţiv. Dezamăgire cruntă, javra nu pleca şi pace. A abandonat toată lumea subiectul, că nici javra nu era agresivă şi prin urmare nu merita să-l omori.
După câteva luni, auzim că Pandilache a călcat greşit în faţa unei maşini, şi atât i-a fost. Ne-a părut rău, “ai auzit mă? Săracu Pandilache…”

Dog running along the water