Mi-am amintit azi de o sedinta. Intre noi fie vorba, am participat la prea multe sedinte in viata mea. Cam 75% dintre ele total inutile, timp pierdut ca sa ne facem ca muncim cand de fapt tragem de timp.

Dar o sedinta anume mi-a ramas cumva in minte sacaindu-ma, ca o intrebare la care nu primisem niciodata un raspuns.

Tineam locul unuia superior in firma. Eram la sedinta aia doar ca sa transmit mai departe ce s-a discutat, fiindca evident altcineva nu era in stare sa faca asta. Rolul meu in acea sedinta era de reportofon, sau nici macar, un banal pix chinezesc pe care-l arunci dupa ce ti-ai luat notite, fiindca nu mai ai loc�si de el in buzunar. Prin urmare, si interesul meu asupra discutiei era infiorator de mic. Miic mic, cu mustar, cum ar zice varu’.

Meeting room in use

Si cum stateam eu rasturnat pe scaun, total dezinteresat si cu o mina scarbita pe fata, se uita toti la mine si ma intreaba cum ar trebui sa �facem. Eu, evident, raspund ca nu stiu, mai vedem. Audienta, mirata. Foarte mirata. Eu, mirat de mirarea lor.

Am stat si m-am gandit putin dupa sedinta respectiva: de ce erau mirati ca nu am vrut sa particip la sedinta lor, la care nu aveam ce cauta din prima, iar ei stiau asta foarte bine?

Cativa ani mai tarziu, m-a lovit raspunsul: nu mai vazusera oameni care sa nu incerce sa se afirme peste sefii lor. Se asteptau sa dau din coate, sa arat ce destept sunt eu si cum, de fapt, locul meu era la sedinta aia. Se asteptau sa fiu la fel ca toata lumea, sa calc peste oameni in urcarea mea spre… ce?