Întrucât o invitatie de la Interamerican a ajuns la mine din bunavointa unor colegi care nu au putut-o onora, am fost de curând la o piesa de teatru cu Horatiu Malaele, “Sunt un orb”. Stiam ca va fi “one man show”, dar nu-mi închipuiam ca va fi atât de tare. Omul e un super actor (nu-mi place denumirea de monstru sacru), iar timpul a trecut fara sa ne dam seama când. Malaele, el singur pe scena, cu recuzita compusa doar dintr-un fundal negru si un pahar cu apa, ne-a facut sa râdem în hohote, sa ascultam atenti, sa ne speriem, sa ne amintim, si la un moment dat cred ca mi-am simtit si o lacrima la ochiul stâng. Si prin starile astea am trecut brutal, fara menajamente, fara momente moarte, fara preludiu, fara trageri de timp, am avut parte doar de o ora jumate de traire intensa si am simtit cu adevarat ca traiesc.

Si asa mi-a deschis ochii si m-a convins Horatiu Malaele sa merg mai des la teatru. N-o sa vad super-productii, cu bugete de multe milioane de dolari si efecte speciale, dar macar la teatru nu se face playback.